Islanda, take 2 (ep.6)
Nordul și recordul... de răbdare

Saturday, January 09, 2016


20-21 Iunie, 2014

Începem dimineața în Akureyri cu o plimbare în căutarea unui mic dejun tradițional, la o bodegă anume, recomandată într-un pliant turistic. De cele mai multe ori când ne propunem să mâncăm, să bem o cafea, o bere într-un loc recomandat din cărți sau tripadvisor, avem una din dezamăgiri: ori e prea turistic - ceea ce nu înseamnă că ne displace să fim înconjurați de oameni ca noi, ci că locul tinde să nu mai fie real și mai ales scump - ori nu-l găsim defel, ori amândouă.


Nu știu cum, de data asta îl și găsim din prima, deși e suficient de ascuns, cu trecere printr-o parcare de mall, și nici nu arată turistizat. E ceva între brutărie și patiserie, cu câteva mese pentru un mic dejun tihnit, și sunt numai localnici. Ne dăm seama repede de asta după vorbă, după port și după sticla de Coca-Cola de pe mese. Bizar obicei. Încercăm niște sandvișuri cu un fel de turtă în loc de pâine, unul cu somon afumat, celălalt cu pastramă de miel afumată - cea mai bună alegere!... și cea mai bună pastramă încercată vreodată. Suntem cu toții încântați de recomandarea pliantului.



Akureyri




La 50km de Akureyri, spre est, oprim la cascada Goðafoss (cascada Zeilor), care deși nu e dintre cele mai populare, e chiar spectaculoasă, dar are și un sens istoric. În jurul anului 1000, lawspeaker-ul (adică cel care recita legile) Þorgeir Ljósvetningagoði decidea în Parlamentul islandez (Alþingi) ca Islanda să adopte Creștinismul ca religie națională, iar legenda spune că, întors acasă, și-a luat toate statuile zeilor păgâni și le-a aruncat în apa cascadei Goðafoss.





Spre după-amiază ajungem la lacul Mývatn, unde alegem să campăm chiar pe malul lacului, poate locul cu cea mai frumoasă priveliște din toată vacanța. Totuși, marea problemă a peisajului ăstuia sunt gâzele care sunt peste tot, care ne intră peste tot, dar măcar nu pișcă. Chiar și așa, decidem până la urmă să rămânem două nopți. Cum spuneam, greu de rezistat vederii ăsteia...





Pentru restul serii, ne desfătăm în apele calde și relaxante de la Myvatn Nature Baths, un fel de Laguna Albastră a nordului, anticipând o următoare zi luuungă.



Laguna Albastră vs. Myvatn Nature Baths, părerile sunt împărțite. Laguna e amenajată mai în detaliu, cu niște separeuri tip iglu, cu bar în mijlocul lacului, dar e mai scumpă intrarea, poate chiar dublă. La Myvatn e lăsat mai natural, dar e mai ieftin și mai puțin pretențios.



Le recomand pe amândouă, mai ales că sunt la distanță mare una de cealaltă, așa că numai bine pot intra ambele într-o vacanță, la câteva zile interval.

Prima dimineață la Myvatn e cea mai bună dintre toate. A fost cea mai caldă noapte, nu plouă... încă și, cel mai important, azi nu trebuie să strângem cortul. Despre belvedere ce să mai zic... nici nu mai zic, doar vă arăt.





Începem ziua cu unul din cele două cratere din Islanda ce poartă numele de Viti (în traducere... Iad) - Viti, Krafla. Adică acela mai puțin cool. Al doilea ar fi Viti Askja, tot prin apropiere, dar acolo se ajunge doar cu super-jeep-ul, deși e drept că pare c-ar fi mai fotogenic și s-ar face baie în apa lui. Nu-i nimic, ne mulțumim cu 2nd best și oricum nici nu știm ce baie ne așteaptă și pe noi la Viti, Krafla.



Mergem vreun sfert de oră cu mașina, pe care o lăsăm în parcare și începem plimbarea în urcare spre marginile craterului. Deși sunt doar câțiva pași, îi facem greu prin pământul moale pe care-l tot cărăm după noi pe tălpi. Dovada.



Se poate înconjura craterul, dar n-o mai facem tocmai din motivul de mai sus. Oricum nu-i soare să merite măcar pentru cea mai bună lumină. Dimpotrivă...





Și când spun dimpotrivă, mă refer la... 5 minute mai târziu.



Stăm puțin, în speranța că-i trecătoare, dar nu e. Nu în timpii pe care ni i-am permite noi de așteptare. Grindina se transformă în ploaie, dar nu are de gând să stea cu totul. Coborâm la mașină și alegem un următor loc de vizitat mai la distanță, să fie timp și speranțe să se potolească vremea. Ai grijă ce-ți dorești, că s-ar putea să se-mplinească. Căci la distanță fu...

Pornim spre cascada Detifoss, cascada cu cel mai mare debit din Europa. Am citit că se poate vedea de pe ambele maluri, vestic sau estic, dar alte detalii n-am căutat. Urmărim indicatoarele, cu intenția de a intra pe primul drum care o semnalizează. Natural ar fi malul vestic, căci așa mergem și noi - de la vest la est.

Dăm de un indicator și-l urmărim. Nu-mi aduc aminte dacă era drum pietruit de la început sau dacă ne-a ispitit cu ceva asfalt la început, cert e că ne mai jucăm puțin de-a condusul - adică încerc și eu pentru prima dată automata și 4x4 (nu c-ar fi nevoie de 4x4), amândouă la un loc - până să ne dăm seama că mai sunt încă 30km până la destinație, sperând tot mai puțin cu fiecare kilometru că ar mai fi vreo porțiune de drum bun. De la un moment dat vom fi mers oricum prea mult să mai merite întoarcerea fără să fi văzut măcar minunea (de cascadă). Nu par mulți, dar când se merge cu maxim 40km/h, ocolind pe cât posibil șanțuri și hârtoape, învăluiți în praf și nu cu cine-știe-ce peisaj prin jur, se multiplică de câteva ori.

Ajungem în fine la Detifoss și constatăm fără prea mare surprindere că suntem pe partea estică. Începe să aibă sens. Am ratat primul indicator.

Cascada e spectaculoasă, dar ceva îi lipsește. E cam înnorat, iar cu debitul ei cel (mai) mare, cade cum ai răsturna o găleată de apă peste o panseluță, care nici nu se mai vede de sub puhoi. Nu tocmai artistic.





Poate canionul să fie mai artistic...





Și cum o vorbă populară zice că the west side is always the best side, hotărâm s-o vedem și de pe malul celălalt. Desigur, de la vorbe la fapte e cale lungă și neasfaltată.

Ar fi două variante: cea de care se teme toată lumea, să ne întoarcem pe unde am venit și să intrăm pe la indicatorul ratat de prima dată, sau să continuăm pe drumul de la venire până dăm de o posibilitate de trecere pe partea cealaltă. Ne asumăm riscul de necunoscut, măcar să schimbăm peisajul.

Mai facem vreo 25km pe drumul pietruit, 4km de asfalt și intrăm apoi prin alte hârtoape. Drumul e mai rău, mai denivelat și mult mai îngust. Ca să nu ajungem la capătul răbdării, mai ales c-am rămas cu tot mai puține opțiuni, avem noroc de-o șansă de plimbare - Canionul Ásbyrgi.



Cu ceva mai multă energie revenim la drum și ajungem - nici nu mai știu după cât timp - la Detifoss, partea vestică. A ieșit soarele și ni se arată curcubeul! The west side is definitely the best side!









Deși ați zice că s-a cam dus ziua de când tot recit epopeea Detifoss, soarele încă-i sus (thank God cu ziua polară), așa că încercăm să alegem următoarea destinație. Nu ne putem hotărî între Dimmuborgir și pseudo-craterele de pe lacul Myvatn, așa că le facem pe amândouă. Recunosc, e cam maraton. Recunosc, eu am insistat și pentru cratere, dar îmi par speciale.

Pseudo-cratere, Myvatn





Dimmuborgir

Cumva, peisajul ăsta arată mai aproape de realitate în alb-negru, mai aproape de starea pe care ți-o imprimă bolovanii ăștia.







------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Alte episoade din seria Islanda, take 2
(1) Cascade vechi și noi
(2) Una caldă, una rece
(3) La mulți ani, Islanda!… din Fiordurile de Vest.
(4) 113 poze cu pufini
(5) Păsările lui Hitchcock (comedie)

You Might Also Like

0 comments