Islanda, take 2 (ep.5)
Păsările lui Hitchcock (comedie)

Saturday, January 09, 2016


19 Iunie, 2014

Filmul Păsările al lui Alfred Hitchcock a fost coșmarul copilăriei mele, a fost primul și singurul film de groază care m-a marcat exact în felul în care era intenționat... mă speria ceva de groază, și asta doar din câteva secvențe; căci mai multe nu m-au mai lăsat ai mei să văd, m-au trimis la culcare când m-au văzut așa înspăimântată. Bine, nici pe ei nu mi-i amintesc tocmai relaxați, dar nici nu prea aveau din ce alege vreo altă variantă de divertisment. Good old TVR. Dar despre legătura dintre anecdota asta și Islanda, puțin mai încolo.




20120101_160836A cincea zi în Islanda, pare că plouă, sau cel puțin e umedă atmosfera, așa că nu ieșim încă din cort, deși auzim pe afară voci de copii și o femeie, antrenoarea probabil - campingul e amenajat în curtea unui complex sportiv cu piscină exterioară, iar vocile care se aud sunt de la antrenamentul de înot al celor mici. Da - ei înoată în aer liber pe vremea asta, în apă termală totuși, iar noi n-avem curaj să ieșim nici să vedem dacă mai plouă. Noi am crescut în țara lui e curent.

Totuși, o cafea parcă am bea...

Obiectivul pentru astăzi e să ajungem în Akureyri, dar până acolo... obiective de pe traseu.

Pentru a ajunge cel mai rapid la Akureyri, drumul ne obligă să mergem destul de mult înapoi, până să intrăm din nou pe ring, așa că trecem a treia oară prin zona Laugar, unde am campat prima noapte și unde ne-am bălăcit a doua zi, într-un izvor cu apă caldă, sub cerul așa de senin cum nu-l vom mai fi văzut multe zile după.

Pentru că avem o zi întreagă să ajungem la Akureyri, adică să parcurgem cei 345+80km - care pe 1 (drumul 1) se fac aproape insesizabil de repede - decidem să facem un detur de la ring prin peninsula Vatnsness, pe contur. Ca un detaliu practic, e un drum de țară, nu neapărat accidentat, dar neasfaltat (gravel road) și destul de îngust. Așa că nu se poate merge mai repede de 40-50km/h, dar s-ar putea merge fără probleme și cu o mașină mică.





Oprim mai întâi în orășelul Hvammstangi, la 6km de ring, unde sperăm să aflăm ceva informații despre locuri în care putem vedea foci. Peninsula Vatnsness e în mod deosebit cunoscută pentru locurile de observare a focilor. În oraș, este și un centru de informare, la care mergem și noi. Arată mai mult a magazin de suveniruri, unde vând și bilete pentru tururi de seal watching cu barca și unde împart mostre de ulei de pește în păhărele de shot.

După ce ne lămurim că pentru un tur cu barca am mai avea de așteptat cel puțin o oră, poate și mai mult, cerem indicații despre locuri de văzut foci în care putem ajunge cu mașina sau pe jos, după caz. În Vatnsness, sunt trei zone în care tradițional se adună focile și pot fi văzute de pe mal: Svalbarð, Illugastaðir și Hvítserkur - mai multe detalii aici. În final, închinăm câte un păhărel de ulei de pește. Ugh!... Cristi știa despre ce e vorba, a crescut cu așa ceva. Eu aș prefera să-i uit gustul.

O luăm din loc, nu mai zăbovim în oraș, că nu par prea multe de văzut, iar de făcut, cu atât mai puține. Să vă arăt, totuși, ce se găsește peste drum de centrul de informare. - Niște pește lăsat la putrezit, în văzul lumii, în bătaia prafului, probabil special pus să-l pozeze turiștii. Așadar, le facem pe plac, îl pozăm, ba vi-l mai și arătăm.

Până să ajungem unde ne-am propus, mai facem o oprire logistică, despre care în mod normal n-aș povesti, dar e un detaliu care mi se pare că zice încă ceva despre islandezi. E un chioșc in the middle of nowhere, care vinde chestii islandeze, suveniruri, vederi, dar și cafea (ce-aș fi băut o cafea!), gogoși și alte ronțăieli. Până să ne hotărâm ce vrem, vânzătorul - un nene cu părul alb, care se mișcă agale și vorbește la fel - se ocupă de alți doi turiști, de-o seamă cu el, care cred c-ar cumpăra un pulover tipic islandez, dar nu se pot hotărî. Nu urmărim cu atenție ce se întâmplă, suntem concentrați să numărăm tot ce vrem noi să luăm și deodată descoperim c-am rămas singuri în magazin. Stăm o vreme (cum spuneam... ce-aș fi băut o cafea!), dar unde-a dispărut nenea? Ieșim afară și-l vedem în zare, peste stradă, cu cei doi turiști, în fața unor căsuțe unde are, probabil, camere de închiriat. Pare că mai au multe de povestit, așa că decidem să plecăm. Nici nu mă pot supăra că ne-a abandonat în magazin, ci nu-mi vine să cred c-a lăsat magazinul în seama noastră. Scuzați-mi mirarea, dar eu sunt obișnuită să mă caute în poșetă la ieșirea din magazin, chiar dacă a țiuit și la intrare, ba după ce-am mai și schimbat priviri cu vânzătoarea cum că e ok, pot intra.

Mergem mai departe până la unul din primele două puncte de observat foci, pe celălalt îl ratăm - nu mai știu în ce ordine. Facem câțiva pași de la parcare până la gardul care ne limitează. Observăm ceva în zare, teleobiectivul vede mai bine ca noi, dar nici el nu prea. Sunt vreo trei foci întinse pe stânci, activitate slabă. Încercăm să mai facem câțiva pași în lungul gardului, dar fără succes.

La parcare întâlnim alți turiști ([scurt moment de ironie] cum adică alți turiști? adică noi tot... să fim sinceri; dacă ne-a semnat cineva o cerere de concediu înainte să ajungem aici, nu prea ne numim călători. :) ), care vin din direcția cealaltă și pe care-i întrebăm dacă au văzut ceva dincolo. Ne dau speranțe zicându-ne că ei nu, dar că alții da. Se pare că e o porțiune mai anevoioasă până pe plajă, o coborâre pe stâncile umede, pe care ei, cu copii fiind, n-au riscat-o. Nu-i problemă, noi riscăm. :)

De acum, trebuie să urmărim indicatorul spre Hvítserkur, care ne va duce la ultimul loc de observare. De fapt, așa se numește stânca ce iese 15m deasupra apei, la câțiva metri de plaja pe care urmează să ne plimbăm în căutare de foci.

Ajungem, lăsăm mașina la locul de parcare și pornim pe traseul posibil anevoios. Întâlnim două tinere care ne confirmă că sunt foci în apă și ne îndrumă spre ele. Începem repede coborârea spre plajă, pe o potecă de pământ, prin iarbă, ceea ce nu pare nici pe departe traseul acela complicat de care ne-au zis ceilalți. Ar putea fi făcut cu ușurință și de copii. Ajungem chiar repede jos, iar până la plajă mai avem doar o porțiune scurtă pe plat, prin iarbă. Pfff, ce ușor a fost!...

Dar... surpriză! Abia facem câțiva pași, că începe atacul sălbăticiunilor... le-am invadat teritoriul și nu sunt dispuse să asiste pasiv... Așadar, Păsările lui Hitchcock all over again, de data asta pe viu. Ne atacă rândunica arctică! Doar că, ce ni se întâmplă nouă numai horror nu este... e comedie de-a dreptul! Ne punem glugile pe cap, fluturăm niște bețe în aer (sau poșetele) și fugim! Când ajungem pe plajă, se potolesc și rândunicile. Ca mai jos... :) (filmul e de la întoarcere)



Culmea e că citisem într-una din cărțile despre Islanda că trebuie avută grijă la camparea pe plajă în anumite zone, tocmai din cauza rândunicilor arctice, care, dacă sunt în perioada de clocire sau cu pui, devin teritoriale și agresive și chiar atacă. Totuși, cu toate coșmarurile mele din copilărie, tot nu am luat chiar în serios avertismentul. Nu părea nimic de nerezolvat cu un băț. Dovada, mai jos. :) (celălalt unghi)



După aventura asta, avem și mai multă energie, dar, mai ales, entuziasm să mergem să căutăm focile - noi chiar ne-am amuzat de întâmplare... probabil că dacă ne ciocănea vreo rândunică nu mai eram așa veseli.



Vedem imediat o focă, mai în zare, făcând echilibristică pe-o piatră, stil bărcuță. Stă de parcă-i pusă de reclamă. Îi lipsește doar pancarta cu: Aici sunt focile dumneavoastră!



Le găsim puțin mai încolo, în apă, se apropie de mal timid, dar curioase, scoțând pe rând capul din apă. Dacă ar fi fost mai însorit, poate le-am fi văzut și întinse la soare pe stânci. Dar așa, le urmărim de parcă am fi într-un joc Nintendo.







Aici, mă dusesem să văd dacă mai sunt altele mai departe, dar m-am întors repejor când mi s-a părut că aud un atac iminent al rândunicilor.



La plecare, foca-model e în aceeași poziție.

Urcăm la parcare și încercăm să coborâm pe plajă în direcția cealaltă, să ajungem mai aproape de stânca Hvítserkur. Ne-am uitat și dacă am fi putut merge în lungul plajei, să nu trebuiască să mai urcăm la mașină, dar părea că nu.

Abia ăsta e traseul acela periculos pentru copii, mai abrupt și cu stâncile umede. O fi dificil pentru cei mici, dar nici pentru mine nu-i o încântare. Frica mea de înălțimi (destul de proaspăt descoperită, culmea tot în drum spre o plajă) se arată iar.

În fine, ajungem cu toții jos și putem admira stânca și din unghiul ăsta frontal. Ședință foto, plimbare pe plajă și înapoi la mașină.



I s-a spus Hvítserkur, în traducere cămașa albă, din cauza păsărilor care și-au făcut cuib pe stâncă și care au sedimentat-o cu guano.

Continuăm spre Akureyri și mai oprim doar la o benzinărie să (ne) alimentăm. Benzinăria are și un fel de cantină, ceva destul de comun în Islanda, ceea ce poate fi o variantă mai gustoasă decât pastele la arzător și mai ieftină decât o masă la restaurant.



Ajungem în oraș spre seară și campăm în cel mai animat camping de până acum. Scoatem izoprenele și berea la iarbă și stăm la povești. E plăcut. La un moment dat, băieții intră în vorbă cu doi tineri care veniseră tocmai din Germania, prin Danemarca, cu o mașină de teren amenajată stil camper și care plănuiseră o vacanță de vreo trei luni în Islanda (vis!). Cu visul ăsta în minte, ne retragem și noi în cort.






------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Alte episoade din seria Islanda, take 2
(1) Cascade vechi și noi
(2) Una caldă, una rece
(3) La mulți ani, Islanda!… din Fiordurile de Vest.
(4) 113 poze cu pufini

(6) Nordul şi recordul... de răbdare

You Might Also Like

0 comments