Praia da Ursa, plaja care mi-a descoperit frica de înălțimi

Tuesday, August 12, 2014



8 Martie, 2014. Praia da Ursa, Portugalia

Povestea asta e în continuarea celei despre orășelul portughez Sintra, din primăvara trecută. De fapt, s-a întâmplat chiar în după-amiaza aceleiași zile în care am vizitat și Sintra. Am sărit peste vreo două obiective din lista de musai de văzut ca să putem face loc pentru Praia da Ursa.

Probabil s-ar fi potrivit mai bine într-un turneu extins portughez decât într-un scurt city-break la Lisabona, dar motivele le puteți citi în finalul articolului. Noh, acum v-am pierdut. Ați sărit repede la sfârșit, dar poate reveniți, că-i palpitant cuprinsul poveștii. :)

Făcuserăm planul pentru Sintra să ne încadrăm cu vizitarea obiectivelor locale până în ora 3 jumătate, când pleca autobuzul spre Cabo da Roca, adică spre cel mai vestic punct din Europa - Continentală, bănuiesc eu; că-s cam multe locuri care-și dispută același titlu, dintre care unul în Islanda. Recordul în sine e tentant de trecut în palmares, dar cu siguranță nu-i asta ceea ce ne-a convins să abandonăm Sintra la mijlocul zilei.

Cabo da Roca arată exact ca-n desenul unui copil de școală primară, cu tema Un capăt de lume: un far alb cu vârful roșu, pe un mal stâncos ce se ridică din ocean la peste 100m. Ei, și cu speranța că mai aveți ceva din spiritul sau amintirea copilăriei, vă rog să faceți un exercițiu de imaginație... căci poze, ioc. Cam atât de mult, se pare, ne-a păsat atunci de recorduri și palmares, la întâlnirea cu cel mai vestic punct continental.



E drept, nici nu ne-am lăsat prea mult timp de zăbavă, căci planul era să ajungem la Praia da Ursa și, în plus, să ne întoarcem în timp util să mai putem prinde unul din autobuzele spre Sintra sau Cascais, de unde să luăm trenul înapoi spre Lisabona. Da, știu; așa gândeam și noi atunci: ar face bine să fie cea mai frumoasă plajă pe care am fost vreodată, să merite atâta drum și bătaie de cap.

Traseul începe din stația de autobuz de la Cabo da Roca, mergând înapoi, în lungul șoselei 5-7 minute. Porțiunea asta e cam neplăcută, mai mult din cauza autobuzelor care abia își fac loc pe străzile cam înguste, dar oricum mai puțin înfricoșătoare decât mă așteptam. După cele 5-7 minute, am dat de indicatorul spre Ursa, un drum neasfaltat, spre stânga. De aici, au mai fost exact 44 de minute până am atins nisipul.

Cam jumătate din drum - ca timp, nu ca distanță - e pe aleea neasfaltată, care mai încolo se îngustează într-o cărăruie și începe să coboare lin. Am încercat să urmărim un marcaj cu vopsea roz, ușor de urmărit, ați crede, și totuși am reușit să-l pierdem la un moment dat, cam din punctul în care și coborârea devenea din ce în ce mai stâncoasă și abruptă. Mai era lume pe traseu, unii chiar cu copii și căței. Cățelul, un ciobănesc german, oricum părea cel mai agil pe drumurile alea.



Am întrebat un domn dacă știe traseul, dar era prima oară și pentru el, așa că am și trecut în fața lui și a celorlalți. Coborârea, după cum vă ziceam, era tot mai abruptă, până în punctul în care mă gândeam chiar să renunț. Din spate nu mai venea nimeni, dar nici în față nu vedeam prea multe opțiuni. Da, ăsta a fost momentul în care am realizat: mi-e frică de înălțimi. Amețeala nu mă luase, dar genunchii parcă-mi tremurau puțin. Cristi avea deja un pas înainte, fizic și psihologic.

Long story short... am făcut pasul - un pas mic pentru mine, un salt uriaș pentru viitorul călătoriilor noastre. De fapt, totul stă în regula celor trei puncte de sprijin. Așadar, cu disciplină și concentrare, am continuat traseul care oricum mi s-a părut mult mai ușor din punctul acela critic. Imediat după punctul critic i-am văzut pe ceilalți apărând de după colț, adică de pe varianta mai simplă, dar ocolitoare, și pe care am ales-o la întoarcere.



Mama, tata, n-am riscat nimic! :) Cum spuneam, regula celor trei puncte de sprijin... Și un scaun e stabil în trei picioare, da' un om!

Și am ajuns, după cele 44 de minute, la Praia da Ursa. Ooh, momentul acela... după traseul acela... apoteotic.



E o plajă nici lungă, nici lată, mărginită sus și jos de câte-o pereche de stânci gemene și frecventată tradițional de nudiști - pe bună dreptate, nu-i tocmai cea mai accesibilă plajă din lume. Baia în ocean n-o recomand, nici eu, nici alții, valurile sunt prea puternice.







Urcarea a fost lejeră, pe cărarea alternativă ratată la coborâre. Am avut chiar și satisfacția de a-i îndruma și pe alții pe aici, în drumul lor spre plajă - doi tineri ce ne-au confirmat că nu-s în căutare de adrenalină, nu musai.


Nota explicativă promisă
Omul cât trăiește învață... să călătorească. De câțiva ani, de când călătorim împreună, s-a închegat o personalitate a turneelor noastre și doar a lor, cu pasiuni și năravuri moștenite de la amândoi, șlefuită de anturaj și încă nedesăvârșită. Personalitatea asta se găsește de multe ori între ciocanul prea turistic și nicovala must see, dar agilă, cum e, scapă nestrivită.

Obiectivele popular turistice sunt populare cu un motiv, pe care nu li-l contestă nimeni; de fapt, noi nu. Nu am ocolit - și n-o vom face nici de acum - vreun loc doar pentru că e prea turistic, dar nici lista de must-see-uri marca Lonely Planet n-o luăm ca atare, cu atât mai puțin s-o parcurgem înaintea oricărei alte idei străine.

Așadar, dacă am simțit că plaja asta ne va da mai multă satisfacție și ne va încărca de energii din cele bune mai mult decât castelul pe care aș fi vrut sincer să-l vizităm, dacă ziua sau weekendul erau mai lungi... so be it!

You Might Also Like

1 comments

  1. […] mine nu-i o încântare. Frica mea de înălțimi (destul de proaspăt descoperită, culmea tot în drum spre o plajă) se arată […]

    ReplyDelete