Islanda - O dată, de două ori... Vândut!

Tuesday, July 22, 2014

22 Aprilie 2012. Aeroportul „Luton”, Londra.

Trecuse o zi de când încheiaserăm vacanța în Islanda (prima), ne îmbarcam înapoi spre București. Și pentru că cinci zile sunt prea puține pentru a o cuprinde geografic sau afectiv, dar oricum mai multe decât îi trebuie să convingă, la nici o zi după, vorbeam deja despre când să ne întoarcem:

„Anul viitor?” „Poate nu chiar așa repede...”
„Peste doi ani?” „Cel mai probabil.”

Și se făcu.

2 ani mai târziu...

Cam asta-i povestea pe scurt a „de la ce-a pornit?” vacanța de două săptămâni în Islanda din iunie, anul ăsta. Recunosc, am considerat și alte destinații înainte s-o batem în cuie, dar sub presiunea vocii interioare sau a prietenilor care abia așteptau să ne aibă ghizi, am cedat. Islanda să fie!





Am scris acum doi ani un articol sumar, descriptiv și oarecum artistic despre ce e și cum e Islanda - Islanda, pământ altfel. Nu mi-e rușine cu el, așa că vi-l recomand ca lectură introductivă. În cel de azi vreau să insist pe detalii logistice, dar și să povestesc mai mult și despre de ce Islanda prima dată, de ce a doua oară, de ce oricând ni se face dor din nou.

În 2012 ne-am cazat în Reykjavik toate cele 6 nopți, așa că plimbările și distracțiile s-au învârtit în jurul capitalei și, cu puțin efort, am acoperit și o parte din atracțiile sudului. Am închiriat o mașină mică, ca pentru doi.

În 2014, așa cum spuneam într-un ghid mai vechi că am face dacă am reveni, am făcut înconjurul insulei în 14 zile, tot cu mașină închiriată, de data asta una mai mare. Ne-am oprit din loc în loc pentru aprofundare sau odihnă. Am dormit doi la cort (noi), doi în mașină (ei), în afară de Reykjavik, unde am luat o cameră.

Am început să parcurgem inelul spre nord, în sensul acelor de ceas; cred că unul din sensuri e mai popular decât celălalt, dar nu mai rețin care din ele. Nu-i ca și cum s-ar aglomera vreodată traficul, în oricare din sensuri. Trafic lejer, șoferi disciplinați (în general) - e drept, și pentru că nu-i nimic să le testeze limitele -, drumuri bune (în general), așezări umane extrem de rare, așa că puteam merge sute de km la viteză de croazieră.

Harta de mai jos e o schiță a traseului, nu tocmai riguroasă, dar suficientă pentru o primă imagine a celor două săptămâni.


View Larger Map

Făcuserăm de acasă un plan aproximativ. În linii mari, Cristi își dorea să vadă Fiordurile de Vest - și le-am văzut, eu îmi doream să văd Landmanalaugar - aici n-am mai ajuns. Ați crede că m-am întors din excursie neîmplinită... nici gând! A avut insula cu ce să-și ia revanșa, ba a și depășit oricum orice așteptări. La Landmanalaugar n-am mai fost din motive obiective, așa că mi-a fost ușor să mă resemnez. Cu vreo două zile înainte să ajungem în zonă, ni s-a spus că drumul nu-i încă practicabil, nici măcar cu mașini 4x4 normale, iar când am ajuns aproape, nici nu am mai luat în calcul. Aveam deja alte probleme... tehnice.



Știu, am divagat. Revenind la ce-am făcut (și mai puțin la ce nu am făcut), o experiență interesantă a fost cazarea la cort: să-l montăm (aproape) în fiecare seară, să-l strângem în fiecare dimineață, să avem grija ploii – imposibil de prevăzut în Islanda –, să dormim la 3-8 grade, pe zi-lumină continuă; să ne îngrijorăm că-l turtește vântul la orizontală – că de luat pe sus nu l-ar fi luat, opuneam ceva rezistență, cu bagaje, cu tot. Aaa, și să găsim un dâmb nici prea mare, nici prea mic, pe care să urcăm mașina cu roțile din spate, în poziție bună de dormit.



Oriunde am ajuns, în nicio seară, n-a fost o problemă să găsim un camping. Aveam de acasă o hartă orientativă cu zonele de campare și, oricum, toate orașele, mai mici sau și mai mici, aveau cel puțin un camping, bine semnalizat. Se putea face check-in-ul (adică puteam bate cuiele în pământ) la orice oră, oricât de târzie; dacă era cazul, plăteam a doua zi.

Toate campingurile aveau cel puțin toaletă și chiuvete, echipate cu cele (mai mult decât strict) necesare, în majoritatea erau dușuri, cu plată aparte sau incluse în prețul de campare, iar unele aveau și bucătărie, sală de mese, uscător și alte facilități diverse.

Am detaliat aici povestea experienței noastre la cort ca să nu încep toate articolele ce vor urma cu “am strâns cortul” și nici să le închei cu “pare că-ncepe să plouă; pfff, picură deja... iar ne grăbim să punem cortul”.

În Islanda am trăit de ambele dăți un sentiment de siguranță și confort pe care nu l-am mai avut în niciun alt loc, nu la așa nivel. Nu am văzut violență de vreun fel, nu aveam frica de a lăsa toate lucrurile înșirate la vedere în mașină, sau ascunse în cort. Am văzut un singur cerșetor, și acela abia îngâna, ca și cum îi era jenă, nu am văzut oameni ai străzii. Nu am văzut hoți de buzunare, poate și pentru că nu se aglomerează nicăieri atât de mult încât să-și aibă ei locul. Localnicii își lasă bicicletele și alte bunuri nelegate în fața casei, vorba lui Cristi: ce-o să facă? o să fugă cu bicicleta de la Isafjordur la Sudavik? Nu, nu sunt nici câini vagabonzi, poate doar oi. Știu că toate astea ar trebui să fie normale în orice loc civilizat, dar, să recunoaștem, nu sunt. Islanda e locul acela cum visezi să fie cândva acasă. Nici nu te face Islanda nemuritor, dar despre pericole, în alt articol.



Toate cele de mai sus, împreună cu peisajele acelea real dramatice din albume cu fotografii suprasaturate, sunt motivele pentru care nu te poți împotrivi să-ți dorești oricând să revii...

„Anul viitor?” „Poate nu chiar așa repede...”
„Peste doi ani?” „...”

You Might Also Like

0 comments