Peru (ep.7) Spre junglă, pe drumul care dispare de pe hartă

Thursday, February 13, 2014



3 Aprilie, 2013
Cusco - Salvacion, Peru


În urmă cu 3 ani eram într-o cameră de cămin și ne uitam amândoi pe un album cu Machu Picchu. Visam frumos.

Azi suntem în Peru, chiar în Cusco, și avem emoții, dar nu înainte de Machu Picchu, cum ne-am fi așteptat, ci înainte să plecăm în junglă. Am citit atâtea despre Machu Picchu, Lima, Nazca sau Ayacucho și chiar despre junglă. Dar poți citi oare suficient despre o junglă? Cred că nu.

Eu am dormit rău. Se pare că experimentez răul de altitudine și regret că nu am băut ceaiul din frunze de coca (mate de coca). Localnicii îl recomandă preventiv, iar hostelurile îl oferă turiștilor la discreție. Planta e cea din care se sintetizează și cocaina, dar o cană de ceai nu are nici pe departe efectele drogului, poate doar un slab efect energizant. Așadar, pe parcursul șederii în Anzi, puteți înlocui cafeaua, pentru care, oricum, peruanii n-au nici tradiție, nici talent în preparare.

E 5 dimineața, suntem încă la hostel și tocmai a sosit ghidul nostru pentru junglă. Ne luăm „la revedere”, căci tot aici ne întoarcem, și începe oficial aventura. Planul este să mergem cu autobuzul din Cusco până în Salvacion, un sătuc din inima junglei. Estimez vreo 500km, dar nu pot ști cu precizie, căci de la un punct drumul dispare de pe hartă. Până la stația de autobuz, urcăm într-un Tico pe post de taxi, plin de zorzoane pe bord și în care abia îndesăm toate bagajele.

Jubenal, ghidul, e mic de statură, brunet și pare foarte tânăr. Aflăm mai târziu că are 23 de ani. Vorbește rezonabil engleza, mai bine decât o înțelege, dar o înțelege suficient cât să nu apelez la spaniola mea rudimentară, mai ales la o oră așa matinală.

Așteptăm mai mult decât era prevăzut, iar după câteva conversații dintre ghidul nostru și alții din stație, ne punem bagajele într-un Hyundai Accent nou, în care urcăm apoi și noi, împreună cu o altă tânără turistă (după înfățișare). Nu visăm mult, crezând că ăsta va fi transportul nostru în junglă, și ajungem în autogară. Abia aici urcăm în autobuzul ce urmează să ne ducă numai până în Pilcopata, de unde mai avem doar o oră de mers cu un alt microbuz până în Salvacion. Se aude vocea unui bărbat: Somos en buen compania.

Mă simt ca în autobuzul pe care l-am luat acum 6 ani între Fălticeni și Gura Humorului, doar că perdeluțele sunt roșii, nu albastre, și are garda mult ridicată. Încă nu mă întreb de ce. E un clasic autobuz de 40 de persoane, plin de personaje, adevărată sursă de inspirație pentru un regizor: un nene înfofolit în două pături cu motive peruane, care ascultă muzică populară tot peruană la un radio pe baterii, tânăra americană venită pentru două săptămâni de voluntariat în selvă (rain forest), cele două localnice din spatele nostru care se minunează de Cristi că „nu are păr” sau cuplul șofer-și-al-său-ajutor, de altfel, un adevărat copilot. Cei din urmă doi vor mai apărea în poveste.

Pare că suntem gata de plecare, dar nu înainte de a urca doamna care vinde pâine în pungi galbene, de mare căutare printre pasageri. Pâinea arată ca niște turte moldovenești mai mari și i-am înțeles succesul abia în junglă, când a devenit hrană de bază datorită lui Jubenal.

Traseul
Cusco – Paucartambo – Acjanaco – Patria – Pilcopata – Atalaya – Salvacion

Drumul devine repede spectaculos, documentare de tipul drumuri periculoase în America de Sud mi se desfășoară pe viu în fața ochilor, fără confortul de a ști că se termină cu bine. În stânga e peretele de stâncă, în dreapta e prăpastia. Drumul nu-l văd pe geamul autobuzului. În curbe se claxonează, iar prioritatea e a celui mai mare.

După mai bine de 3 ore de mers, facem un popas de jumătate de oră în Paucartambo, suficient pentru un mic dejun. Nu avem prea multe opțiuni și până să ne dezmeticim, Jubenal ne aduce fiecăruia câte o farfurie cu orez amestecat cu cartofi fierți. Ce bine ar fi fost dacă nu am fi văzut cum erau spălate farfuriile într-o găleată... Cred că nu-i cazul să intru în detaliile deciziei de a mânca ce ni s-a dat. Din respect, dar de ce să nu recunoaștem, ne era și foame. În plus, cine ne garanta că mai încolo găseam ceva mai bun? Iar când urcăm în autobuz, vedem din urmă localnicele care și-au luat la pachet ciorba în pungă. Suc la pungă mai văzusem, dar ciorbă...

Continuăm spre pasul Acjanaco, cel mai înalt punct de pe traseu (3500m) și intrarea în Parcul Național Manú, unde oprim pentru poze. Numai că suntem deja în nori, așa că nu vedem bine nici la 3 metri în față. Mai oprim și în locul în care cu o zi înainte se prăbușise un camion, ceea ce nu cred că ajută. Cristi e mai relaxat ca mine, așa că mă echilibrează.

Începem coborârea spre selvă. Prăpastia se zărește din ce în ce mai rar, printre vegetația care se înalță tot mai sus. Simt că aș putea ațipi o vreme, ceea ce încerc și chiar reușesc. Mă trezesc, dar nu știu după cât timp, și am în fața ochilor hăul. Nu văd marginea drumului, dar nu am timp să intru în panică. Până să mă dezmeticesc, intrăm într-un tunel, scurt, dar îngust, cât lățimea autobuzul. Urmează și al doilea, de data asta mai delicat. Este în curbă, dar de aceeași lățime a autobuzului. De aici încep să se simtă talentul și dibăcia șoferului, rolul incontestabil al copilotului, dar, mai ales, comunicarea dintre ei. Pentru traversarea tunelului e nevoie de câteva manevre, în față, în spate, stânga, dreapta, toate în centimetri ca unitate de măsură.

E sfârșit de sezon ploios, așa că suntem nevoiți să trecem multe fire de apă care se scurg din pereții muntelui. Câteodată doar înmoaie drumul, alteori sunt adevărate pâraie. Acum înțeleg pentru ce e autobuzul cu garda ridicată.
Când ne întâlnim cu o echipă de muncitori a proiectului de electrificare, trecerea e parțial blocată, dar cu un efort comun al muncitorilor și al câtorva pasageri, degajă repede drumul. Ca mulțumire pentru cooperare, același copilot-ajutor-de-șofer lasă muncitorilor una din pâinile din punga galbenă. Încep să mă simt ca într-un film în care fiecare detaliu va conta mai târziu în poveste. Nimic nu-i întâmplător.


Pozele sunt de calitate slabă, dar insist să le arăt, ca să completeze descrierea de mai sus.


După un drum de 8-9 ore, terenul e drept, în sfârșit, fără prăpăstii în stânga sau dreapta. Intrăm imediat în prima localitate din junglă: Patria. Aici coboară mai bine de jumătate din autobuz, lăsând pe jos un covor de frunze de coca gata mestecate. Zona e cunoscută pentru cultivarea plantei coca, așa că se pot cumpăra frunzele de coca de la buticuri cu 3 soli pentru 1kg, spre deosebire de Cusco unde se vând cu 3 soli pentru 10 frunze. E, totuși, interzisă transportarea a mai mult de 1kg de persoană. Cu avionul, chiar pe un zbor intern, e interzisă transportarea oricărei cantități.

Ajungem, în fine, în Pilcopata, destinația finală a celui dintâi autobuz. Avem de așteptat o oră până la plecarea spre Salvacion. Aici îl întâlnim pe John, un britanic din Londra amuzant și carismatic. Merge și el la Salvacion, așa că își încarcă bagajele pe microbuz și ne ajută cu ale noastre. L-am găsit jucându-se frisbee cu un grup de copii din sat, fascinat de fascinația lor pentru o simplă bucată de plastic.

Nu mai avem răbdare, așa că vrem să pornim la pas în direcția Salvacion. A vorbit deja Jubenal cu șoferul să fim luați de pe drum. Ne spunem fiecare povestea vieții, povestea excursiei în Peru. A lui John e tristă.

Cel înalt e John, cel în șlapi e șoferul.


Nu mergem mult și deja ne prinde din urmă microbuzul. E mai mic decât primul, de 12-15 pasageri, bagajele sunt deasupra, acoperite de o prelată, iar înăuntru arată oarecum trecut de vreme. Are găuri în cele mai neașteptate locuri. De exemplu, văd drumul pe la pedale, ocazie cu care observ și încălțările șoferului: niște șlapi cu între-degete. Drumul pare puțin afectat de sezonul ploios ce tocmai de încheie, așa că am de câteva ori senzația că suntem la limita de a ne răsturna, dar cel mai grav scenariu nu-i decât că ar trebui să-l împingem afară din șanț.

Mini-galerie foto - Râul Carbon


Când ajungem în Atalaya, aflăm de la Jubenal că e punct terminus pentru majoritatea autobuzelor turistice. Motivul? Urmează să trecem râul Carbon, adânc de jumătate de metru, lat de vreo 40m, dar suficient de puternic să fi răsturnat destule alte autobuze în trecut. Surprinzător, după multe ore, adrenalina ia locul fricii și, în sfârșit, aventura se simte bine. Noi trecem fără probleme râul. Sincere aprecieri șoferului!

După câteva opriri să mai coboare din pasageri, ajungem în Salvacion, la finalul unui drum de multe ore, emoții, dar, mai ales, de întâmplări pe care nu le-am fi așteptat sau sperat și care ne-au arătat un Peru poate mai aproape de adevăr decât faimosul gringo trail.

Detalii practice despre călătoria în Peru găsiți în Ghid practic pentru Peru.

------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------------
Alte episoade din seria Peru
(1) Drumul
(2) Contraste în Lima
(3) Aventuri în Ayacucho
(4) Wari, Pampa de la Quinua și satul Quinua
(5) Din munți în deșert, de la agonie la extaz
(6) Cusco, o gură de oxigen rarefiat
(8) În sfârșit, jungla
(9) Din junglă, spre Cusco, pe drumul… care drum?
[video]
Jungle (wild)life
Happy people in Peru
Machu Picchu în 43″

You Might Also Like

5 comments

  1. frumos! am facut si eu un asemenea drum, catre Leh, in Ladakh, asa ca stiu: drumurile acestea sunt care care iti raman in memorie, in timp ce acelea confortabile vin si trec, aproape fara urme...

    ReplyDelete
  2. exact! desi tentatia e mare sa alegi calea mai confortabila. :) si oooh, cum arata zona Leh pe google satelit. :)

    ReplyDelete
  3. Buna,

    as vrea sa merg odata in viata la Machu Picchu dar sotul tot insista ca e periculos sa mergi in Peru.In sensul de rapiri, jefuiri etc, nu ca am fi noi bogati. ti s-a parut ceva periculos cand ai fost in Peru? adica in afara de drumuri.
    Ms

    ReplyDelete
  4. Anamaria, mie nu mi s-a parut periculos Peru. Nu e nici Europa vestica... (desi si aici sunt hoti de buzunare sau de bagaje). In ultimii ani, Peru a crescut foarte mult turistic, iar pentru ca ei au inteles ca asta-i bun pentru tara, se iau masuri ca turistii sa fie protejati. Politia e in primul rand de partea strainilor. Nici drumurile nu sunt toate ca cel de care vorbesc aici. Pana la urma jungla nici nu trebuie sa fie usor accesibila, ca-i anuleaza scopul. Uite, o sa scriu un articol dedicat in care sa raspund intrebarilor tale, ca sunt mai multe de povestit.

    ReplyDelete
  5. […] Quinua (5) Din munți în deșert, de la agonie la extaz (6) Cusco, o gură de oxigen rarefiat (7) Spre junglă, pe drumul care dispare de pe hartă (8) În sfârșit, jungla (9) Din junglă, spre Cusco, pe drumul… care drum? […]

    ReplyDelete