Tonomatul de pe Lipscani

Wednesday, July 25, 2012

Despre zona Lipscani știm puține, din care mai multe povestite decât scrise, mai curând imaginate sau reconstituite și mai puțin consemnate în cărțile de istorie. Totuși, ceea ce știm sigur astăzi e că, de la readucerea la viață după trista perioadă comunistă, centrul vechi al capitalei răsună și vibrează continuu.



Începând plimbarea pe strada Lipscani, printre clădirile ce ar trebui să reprezinte însăși istoria Bucureștilor, șerpuind pe străzile fostelor bresle meșteșugărești, fiecare colț sună altfel. Poți alege doar promenada, și rămâi cu un simplu demo muzical, fără să alimentezi tonomatul cu monezi, fie încurajezi fenomenul și aprofundezi.

Dacă e ceva de care nu se poate plânge centrul vechi al orașului, aceasta e monotonia. Fie că preferi acordurile cubaneze, la pachet cu un pahar de rom, fie un jazz discret sau un rock mai zgomotos, le poți distinge dintr-un fundal sonor uniform dictat de radiourile de linie.

Deși sunt tot mai reticentă la propunerile de a petrece câteva ore pe același Lipscani, mi-a oferit câteva surprize care mă conving să revin. Mai există încă trupe de bar, localuri tematice sau baruri decorate în spiritul vechilor îndeletniciri ale locurilor, scriind astfel și un paragraf de istorie locală.

Fondul sonor al zonei nu e asigurat doar de difuzoarele teraselor. Pe măsură ce te îndepărtezi de casele mici, construite ad-hoc de negustori, amenajate azi ca buticuri și cafenele, spre clădirile impozante ale foștilor bancheri, Lipscaniul se aude altfel. Peste forfota de seară se distinge uneori un chitarist amator și moneda care-i pică în cutie. Iar Duminica poți alege chiar să asculți slujba de liturghie la una din bisericile centrului.

Într-o plimbare la pas lent, dacă reușești să ignori uniformul, sau dimpotrivă extravagantul brutal, poți găsi un loc cu care să te identifici, care să sune așa cum te aștepți sau să te surprindă cum nici nu speri, iar în final să-și merite moneda.

You Might Also Like

0 comments